Mister.

   Omul a cutreierat pământul în lung și-n lat pentru a te găsi, pentru a-ți gusta misterul. Dar tu nu stai într-un loc, azi ești aici iar mâine, Dumnezeu mai știe unde. Iar în urma ta, tot ce rămâne e pustiu.
   Nu e de mirare că omul nu te-a găsit, ești facută după chipul si asemănarea sa. Odată cu timpul, mulți fii ai lui Adam au fost fermecați de misterul tău. Iubitoare de frumos, mereu ai ieșit in cale, aceluia care a reușit sa-ți atragă privirea. L-ai lăsat să se apropie de tine, să te ia de mână și să-ți arate lumea sa. L-ai lăsat să te cunoască, să-ți cunoască formele, să-ți simtă pielea fină mângâiată de soare. I-ai lăsat inima să bată odată cu a ta, l-ai lăsat să prindă curaj. Astfel a explorat mai mult, a ajuns să cunoască stelele, a ajuns să creeze o lume in cinstea ta. L-ai lăsat să te ia de mână și să îți arate creația sa. Ai rămas uimită de modul în care această ființă reușește să transforme elemente banale în frumos. Ai văzut într-un colț de lume o reprezentare a ta. Pielea ta era acoperita cu pulbere de stele, fină și viu  colorată. Ochii tăi erau asemene a doi sori, stăluceau și ardeau, fermecau pe oricine își găsea veacul în drumul tău. Buzele tale erau alcătuite din esența universului în sine, și oricine le gusta misterul era sortit să iși găsească sfârșitul singur în creație.
    Lumea aceasta creată de el te-a fascinat la început, dar după o vreme ai devenit prea obișnuită cu ea. Te sufoca, așa că ai plecat in neștiut, lasându-l singur să iși gasească sfârșitul în creație. Asemenea celor ce ți-au gustat buzele înaintea lui. Tot ce a rămas în urma ta a fost pustiu. Lumi create și lăsate să se stingă odată cu plecarea ta. Fii ai lui Adam ce ți-au dăruit propriul lor destin și au sfârșit îmbătați de sărutul tău. Visând la revenirea ta, pierzându-și suflarea în acest vis cu ochii deschiși.
    Tu ți-ai continuat drumul, iar singurul lucru ce demonstrează existența ta este arta. Ființă plină de mister, pe ce umăr îți șezi capul acum?