La începutul existenţei tale, ai văzut galaxii ce se naşteau, sori ce işi pierdeau din culoare, stele ce prindeau contur una lângă cealaltă. Ai văzut lumi cum se naşteau, paşii tăi le dădeau culoare, le dădeai viaţă. În drumul tău ai întâlnit şi omul. L-ai găsit singur în pustiu, uitându-se la stele. Te-ai aşezat lângă el şi ai văzut că se întreba de unde au apărut, cine le-a creat. Ai văzut în ochii săi o sete de cunoaştere, ai văzut în ei potenţialul de a deveni o fiinţa uimitoare. L-ai luat uşor de mână, iar el a întors capul către tine. Ai rămas uimită de cât de mult îţi semăna, de cât de mult îl fascina tot ce îl înconjoară. Iar asta ţi-a plăcut la el, i-ai luat chipul in palme şi l-ai sărutat. Ai simţit cum o căldură plăcută se instalează în tot corpul tău. Acelaşi lucru l-a simţit şi el, ba chiar mai mult, prin sărutul tău s-a înfruptat din tainele universului. A început sa înţeleagă o parte din el. A căpătat abilitatea de a crea. Te-a luat de mână şi ai fost martoră la crearea lumii sale. Curajul său şi setea sa de cunoaştere, faptul ca nu se temea de necunoscut, te-au făcut să te ataşezi de el. Astfel ai ajuns să mergi in larg cu el, să te pierzi împreună cu el pe tărâmul creaţiei, în necunoscut.
Ai văzut cum se apropie de voi o furtună, era facută din praf de stele, era plină de emoţii, tunetele ei te făceau să te temi, te înfiorau. Ţi-ai dat seama atunci că acea căldură simţită la început era într-adevăr cea de dinainte de furtună. Te-ai uitat la el, şi ai văzut că nu se temea, că era fascinat de ea, o studia, încerca să o înţeleagă. Dar tu nu puteai să faci acelaşi lucru, te înspăimânta prea mult. I-ai dat drumul la mână uşor si te-ai îndepărtat fără ca el să îşi dea seama. L-ai privit de la depărtare cum stătea în faţa ei, parcă o îmbrăţişa. Ai văzut momentul în care şi-a dat seama că nu îl mai ţii de mână şi a întors capul, te-a privit iar furtuna l-a cuprins. Fiind pierdut în neştiut.
Tot ce ai simţit a fost o rafală de aer rece, nu ştiai cum să reacţionezi.
Ţi-era prea teamă...
