De când universul ți-a dat glas, ai devenit cel mai feroce prădător. Ți-ai croit drum printre stele și ai cucerit mările si oceanele, pământul nu a avut nicio șansă în fața ta. Însă cea mai mare cucerire a ta, a fost omul.
Întâi l-ai pândit, așa ai observat că e o ființă pașnică, că e iubitoare de frumos. Așa că, te-ai arătat în calea sa și i-ai captat atenția cu trupul tău. A fost fascinat de florile din care esti alcatuită, de ochii tăi ce au văzut galaxii ce se nășteau, de buzele tale ce au gustat din tainele cele mai ascunse. De pielea ta fină ce a fost mângâiată de stele, de ritmul în care iți bate inima, de glasul tău ce incă nu și-a găsit numele. Apoi l-ai lăsat să se apropie de tine, să nu aibă teamă, l-ai făcut să se simtă in siguranță, așa că el te-a primit alături de el. L-ai văzut că se întreabă ce făptură ești si de unde ai venit, asa că ai așteptat să se însereze și i-ai arătat stelele. S-a uitat la tine apoi a întins mâna către cer, ai fost martoră la momentul în care omul a început să spere. A fost fermecat de tot ceea ce ține de cosmos, de necunoscut, acel moment i-a stârnit setea de cunoaștere.
Începând de atunci, el a început să se ghideze după stele, l-ai ajutat să descopere noi pământuri, Alături de tine, omul și-a explorat lumea, l-ai ajutat sa evolueze doarece ai văzut potențial în el. Ai văzut în el aspirația de a deveni una dintre cele mai mărețe făpturi ale universului. I-ai dat un sens vieții sale, nu l-ai lăsat sa fie într-o lume precum celelalte viețuitoare, ci l-ai îndrumat spre a deveni o lume. Ai văzut sub ochii tăi cum prada ta evoluează și prosperă, cum devine din ce in ce mai însetat de cunoaștere, atât de însetat încât devenise o amenințare pentru propria-i existență.
L-ai luat în brațe, iar inima i s-a crăpat, l-ai sărutat pe frunte să-i alini o parte din durere și te-ai intors în eternul abis...
